Oare?

  Așa suntem noi, oamenii. Sau poate nu suntem toți la fel, însă majoritatea dintre noi, când alegem să plecăm din viața unui om așteptăm ca acea persoană să ne oprească și să lupte pentru noi, chiar dacă suntem conștienți că ar lupta în zadar. Chiar dacă nimic nu ne poate face să ne răzgândim, așteptăm să fim rugați să nu plecăm, așteptăm să fim rugați să acordăm a doua șansă, conștienți fiind că acest lucru e imposibil. E oare orgoliul? Sau ...

„Ciudat, chiar și atunci când știi că trebuie să se termine, când se întamplă, ai parte de inevitabila strângere de inimă.”

E pentru mine, e pentru noi ...

   Am plecat fără să cer și fără să dau explicații și acum m-am rătăcit prin atâta ceață . E oare potrivit să pleci fără să îți iei rămas bun? Ar fi mai simplu dacă toate aceste întrebări pe care le am ar avea răspuns sau e mai bine să rămână totul așa? Acum, când mă uit în urmă nu reușesc să îmi dau seama dacă am greșit sau dacă am făcut ceea ce trebuia să fac. Dar tu .. m-ai lăsat să plec. De ce?

„Oamenii pleacă mereu... dar, uneori, ei se întorc.”