Când pui pe un pervaz pe care îl vedeai zi de zi gol o floare, durează câteva zile până te obișnuiești cu ea acolo. Dar mai apoi devine un lucru comun de care te bucuri. Însă într-o zi daca floarea dispare, acel loc unde obișnuiai să o vezi îți pare pustiu și știi că de acolo lipsește ceva, chiar dacă înainte ca floarea să fie pusă pe pervaz, el era la fel ca în prezent. Și aici intervine din nou obișnuința; te obișnuiești și cu lipsa florii, cu toate că știi că ea a fost acolo cândva, acum ți se pare normal acel loc fără ea.
La fel e și cu oamenii care trec prin viața noastră. Ne obișnuim cu ei, ca mai apoi să ne obișnuim fără ei. Să fie oare obișnuința cea care simplifică lucrurile? Cea care face dorul să dispară? Este ea, acompaniată de timp, primul pas spre indiferență?
„
Ai simțit vreodată că ți
s-a potolit dorul ? Că dorul tău năvalnic de acum câteva luni și-a tras
liniștit un scaun într-un colțisor din suflet și stă acolo,fără să își mai facă
simțită prezența?”
