Oamenii la care ținem ...

   Câți oameni nu au dispărut din viața noastră, fie pentru că așa au vrut, fie pentru că așa trebuia să se întâmple? Dar noi, din viețile câtor oameni am dispărut?
   De-a lungul timpului se pierd legături, se răcesc relații, apar certuri, trădări și oamenii la care ținem ne părăsesc sau îi părăsim noi. Și totuși, nu e ciudat cum ieri ne împărtășeam totul, ne încurajam, plângeam, râdeam împreună, iar astăzi ne purtăm ca niște străini sau nu mai știm nimic unii de ceilalți? Poate e ciudat. Sau poate nu. Poate că fiecare trebuie să își clădească o viață a sa independent de ceilalți, să uite de toate clipele petrecute împreună, de glume, de lacrimi, de susțineri, de certurile care întăreau relațiile. Și totuși, oare chiar nu avem loc pentru toți în viața noastră?

„Când cineva la care ții pur și simplu pleacă, amintește-ți că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul.”

Început și sfârșit ...

   Orice are un început, un început bun sau mai puțin bun. Dar nu conteză. Indiferent dacă începutul este bun sau rău, mereu ajungem  la sfârșit.
   Fiecărui moment îi este alocat un timp. Un timp care inevitabil se scurge, ca mai apoi să ne bucurăm că am trăit clipa sau să regretăm că nu am avut curaj să o facem. Se scurge ca în urma acelui moment să rămânem doar cu amintirile, împlinirea sau neîmplinirea (după caz), frustrarea că nu am avut timp. Mai mult timp.
    Și când sfârșitul sosește, nu mai putem face nimic, doar să încercăm ca următorul început să fie începutul a ceva frumos, care merită trăit din plin.
 

„Nimic nu durează la nesfârșit.”

 

Punct.

   Dezamăgirile îşi au rolul lor în viaţă, ne trezesc din visul frumos în care trăim. Deşi ne fac mult rău, ne fac în acelaşi timp bine, ne descoperă relitatea, ne fac să vedem adevărata faţă a persoanelor lângă care trăim, ne arată cum sunt ele de fapt. Dar cu toate că mereu cădem pradă dezamăgirilor, nu ne învăţăm minte şi facem aceeaşi greșeală din nou şi din nou. Le acordăm încredere celor mai nepotrivite persoane ca în final să fim răniţi.
   Dar astăzi am pus punct. De astăzi am o lume doar a mea, o lume în care există doar cei care mi-au demonstrat că pot avea un loc în inima mea. De la ceilalţi îmi iau rămas bun fără niciun regret, fără lacrimi, fără durere în suflet, căci nu merită nimic de la mine. Le-am oferit destule şi a venit momentul să pun PUNCT.

„Și deziluziile își au rostul lor în viață, te trezesc din vis... ”

„Te iubesc” ...

   Iubirea-sentimentul care te face să fii cu adevărat fericit și realizat. În urma acestui sentiment apar și cele două cuvinte magice: „Te iubesc.” Aceste două cuvinte au rolul lor, nu le spui pentru ca așa vrei tu, nu le spui pentru că vrei să impresionezi, nu le spui pentru că vrei să pari mai „tare”, ci pur și simplu le spui pentru că simți. Și normal, nu le spui după 3 zile, după două săptămâni, pentru ca aici nu e vorba de iubire, în cel mai bun caz e vorba de afecțiune. Aceste cuvinte sunt atât de mari, magice, pline de dragoste și nu merită irosite. Merită să le spui la timpul lor și când simți cu adevărat că trebuie să le spui.

Închisorile inimii ...

Inima - o cutie îmbâcsită cu sentimente. O cutie ce se deterioreză pe zi ce trece, o cutie care suferă, care acceptă jigniri, lovituri, dar care totuși rezistă, rezistă de-a lungul unei vieți de om. 
   Din această cutie oferim mult. Și uneori nu mai primim înapoi. Chiar și așa, cutia nu rămâne goală, pentru că în fiecare zi mai adăugăm un sentiment, la suprafață sau la fundul cutiei. Sentimentele care sunt aproape de a cădea din cutie le văd toți cei ce ne înconjoară, dar pe măsură ce ne afundăm în cutie, aceasta se transformă într-o închisoare. O închisoare care ține prizionere sentimente ce au ajuns acolo de bunăvoie sau obligate, sentimente ce au fost jignite, umilite, obligate să se ascundă de ochii lumii. Dar poate cândva vor avea și ele dreptul la libertate.                                                                                                

„Inima are închisorile sale pe care inteligența nu le poate descuia.”

M-am întors ...

   O poezie a domnului prof. de religie. Am considerat că merită apreciată și de alții, nu doar de câteva persoane care au citit-o.  

M-am întors ...

de Ovidiu Cherniciuc

M-am întors pe-aceleași locuri

Ce ne-au dăruit minuni

Și-am simțit aceleași focuri

Din priviri și rugăciuni.

M-am întors pe-aceași cale

Care am urmat de mult

Să uit lacrmile tale

Dar mai tare m-au durut.

M-am întors în cadrul vechi

Să-mi mai spele din memorii

În zadar, că în urechi

Îmi jeleau plecând cocorii.

M-am pierdut pe vechi cărări

Și prin frunze căzătoare

Să mă-nchidă în uitări,

Însă glasul lor mă doare.

Numai chipul și privirea

Timpul nu le-au biruit

Poate numai amintirea

Că odată ne-am iubit.

Astăzi, ce a fost odată

A-nțelege nu mai pot

Și-a iubi încă o dată

Am uitat cred că de tot.

M-am întors la iarbă verde

Unde ne chemam ades

Ca în veci să mă pot pierde

Să mor ca un ne-nțeles.

Ai uitat cred că de toate

Ce ne chemau spre trecut

Și zburând tot mai departe

Foarte bine ai făcut ...

Distrugem tot ...

   Și distrugem natura. Distrugem fără să ne gândim la consecințe. De ce? Când ea este atât de frumoasă și ne oferă atâtea lucruri frumoase. Un simplu peisaj este în stare să ne schimbe ziua. 

   Ce se va întâmpla când nu vom mai avea copaci să tăiem? Că de tăiat e ușor, dar de plantat la loc cine plantează? Sau ce se va întâmpla când natura se va înfuria și mai tare pe noi și își va revărsa furia ? Cutremurul din Japonia este doar începutul. Ce e mai rău de acum vine.

Recunosc!

   Da! Recunosc, sunt un copil! Și da, nu m-am maturizat suficient! Nu am trecut prin ce ai trecut tu, nu am iubit cât ai iubit tu, nu am suferit cât ai suferit tu, nu m-am îngrijorat cât te-ai îngrijorat tu. Bine, ești trecut prin viață, dar eu am ceva în plus. Ce am? Un gram de inocență și puțin din copilărie. Și o să-mi trăiesc copilăria la maxim, o să fac ce nu ai făcut tu!

Sperăm ...

   Sperăm, sperăm, sperăm. Păi nu speranța moare ultima? Și dacă e așa, de ce să nu profităm de acest lucru? 

   Sperăm că o să se mărească salariile, pensiile, că o să ducem o viață mai bună, că poate până la urmă acea persoană care pentru noi contează enorm o să ne bage în seamă, că o să ne vorbească, etc. Avem mii de speranțe ascunse în adâncul sufletului. Când rațiunea se opune unei idei, iar inima o susține, atunci speranța se alătură și ea, se alătură inimii. Astfel ajungem să sperăm din toată inima, sperăm că dorințele noastre vor deveni realitate. Speranțele ne fac viața mai ușoară, pentru că dacă nu le-am avea rațiunea ar câștiga și nu inima.  Deci să-i dăm voie și inimii să vorbească din când în când.

„Cât timp respir, sper.”

Orgoliul ...

   Orgoliul. Bun și nu prea. Orgoliul e cel care-ți zice în situațiile când nu ești tu cel care greșești: „Stai bă, ce faci? N-ai greșit tu”. Dar tot orgoliul îți zice când greșești tu: „Lasă-l să îți ceară el scuze, a avut și el o parte din vină”.

   Orgoliul te ajută să nu te lași călcat în picioare, dat la un moment dat se întoarce împotriva ta. El te face să fii egoist, încăpățânat, indiferent, irascibil. El te face să-ți dai palme când realizezi că ai greșit. El te face să simți că ceea ce ai avut în trecut (și ai pierdut tot din cauza lui, a orgoliuliu) îți aparține și în prezent. Te face să pierzi ce ai mai scump, dintr-o prostie. Îți răpește voința.

„Ambiția te ajută, dar orgoliul te distruge.”

Amitirile ...

   Amintirile ne ajută să retrăim momentele magice din trecut, sunt amintiri care vrei să le păstezi în suflet o eternitate Amintiri ce te ajută să retrăiești mereu și mereu momentele parcă desprinse dintr-un basm, momente în care te-ai simțit ca în al nouălea cer.
   Dar sunt și amintiri neplăcute care ne aduc aminte de lucruri mai puțin bune care s-au întâmplat în viața noastră. Că vrem să uităm o întâmplare sau o persoană ele sunt mereu acolo să ne aducă aminte de momentele rele. Și ne fac rău, dar mai rău este că nu putem scăpa de ele în niciun fel (exceptând o amnezie, desigur). Atunci, ce avem de făcut? Să dăm vina pe împrejurări, pe vârstă? Sau ne asumăm responsabilitățile și recunoaștem: „Da, am greșit.”? Eu cred că trebuie să ne obișnuim cu ideea că s-a întâmplat, ce a fost a fost și să ne trăim viața în continuare, că ea merge mai departe, iar o amintire rămâne mereu în trecut.

„Ce e o amintire? Nu e nimic! Nu o poți vedea, nu o poți auzi, nu o poți atinge ... și totuși e atât de mare încât n-ai puterea de a o distruge sau a o uita.”

Visăm ...

   Visăm în somn, dar mai ales visăm când suntem treji. Visurile pot să ne ajute sau se pot întoarce împotriva noastră.
   Câți dintre noi nu avem visuri? Și câți dintre noi nu am fost dezamăgiți când acestea nu s-au împlinit? Ce se întâmplă când visurile nu devin realitate și rămân ceea ce sunt, adică visuri? Atunci ne întristăm, suntem dezamăgiți și suferim, căutăm să dăm vina pe oricine. Dar poate uneori avem visuri rupte de realitate, visuri care orice am face nu se pot împlini, visuri care rămân visuri doar pentru că așa este dat să se întâmple. Visuri care prin natura lor ne înfrumusețează viața. Sunt visuri magice, care nu aparțin acestei lumi, ci aparțin unei lumi de poveste, dar sunt totuși visuri și aceste visuri irealizabile vor rămâne mereu în sufletul nostru și vor aștepta să devină realitate.

„Visurile ce nu pot fi împlinite niciodată , revin mereu ca niște frumoase amintiri.”

De ce uităm?

   Viața, așa cum este ea, cu bune și cu rele merită trăită. De multe ori suntem atât de supărați pe viață încât punem o barieră între noi și frumusețea ei, practic fiind singurii care ne refuzăm șansa de a ne bucura de lucrurile bune care ni le oferă.
   Nu ne dăm seama cât de norocoși suntem pentru simplul fapt că suntem în viață, că avem șansa să ne bucurăm de fiecare clipă trăită. Ne-am obișnuit să acordăm mai multă importanță lucrurilor rele din viața noastră, dar de cele bune de ce uităm? Un simplu zâmbet din partea cuiva îți poate lumina ziua.
   Și uităm de cei cărora le-a fost răpită șansa la viață mult prea devreme, oameni care poate s-ar fi bucurat de lucrurile nesemnificative, dar totuși frumoase mai mult decât noi, oameni care iubeau viața și ar fi dat orice să mai trăiască o zi. Oameni care acum ne-ar spune să prețuim  viața și să nu uităm de adevăratele ei valori!

„Este și mâine o zi, e adevarat... dar nu știi niciodată dacă îți este permis să îi admiri răsăritul.”

Fă-ți timp ...

   În ziua de azi majoritatrea avem timp doar pentru noi, uităm de cei din jurul nostru, uităm să mai întindem o mână de ajutor.
   O melodie la care avem de meditat:

 

Iubirea ...

     Prietenie, fericire, dezamăgire. Aceste sentimente și multe altele sunt în strânsă legătură cu iubirea.  Dacă nu am iubi nu am avea pe nimeni lângă noi și, la rândul nostru nu am fi aproape de nimeni.
   Prietenia ține de încredere. Pentru a fi prieten cu cineva trebuie mai întâi ca acea persoană să se bucure de încrederea ta. Iar încrederea este esențială în iubire. Dacă avem încredere, putem fi prieteni și cel mai important, putem iubi.
   Fericirea este principalul sentiment apărut în urma iubirii, iubirea ne aduce odata cu ea o mare de fericire. Fericirea apare atunci când cel de lângă noi ne zâmbește, atunci  când suntem în brațele unei persoane speciale, când ne gândim la acea persoană, atunci când privim un apus împreună, sau doar când ne plimbăm, pentru că atunci când iubim ne bucurăm de fiecare moment.
   Dezamăgirea apare în cazurile nefericite, când suntem dezamăgiți sau alții ne dezamăgesc pe noi. În urma dezamăgirii apare suferința, iar în cele mai multe cazuri suferința din dragoste este inevitabilă pentru că ne stă in fire să dezamăgim, chiar dacă este împotriva voinței noastre. Dar atâta timp cât ține de puterile noastre să nu dezamăgim, să nu o facem, căci dezamăgirea duce la lipsa fericirii, pierderea încrederii și rănirea celui de lângă noi.
 

„Culege clipele de fericire! Lasa-te iubit, iubește! Este singura realitate.”

Mult prea repede...

   Timpul. Timpul trece mult prea repede, nu mai avem timp să realizăm evenimentele importante care se petrec în viața noastră, să ne bucurăm de viață, să ne distrăm. Eu una simt că am ajuns asemenea unui roboțel, mă trezesc dimineța, merg la școală, vin la 14:15, mai fac ce mai fac pe acasă, dorm, și a doua zi o iau de la capăt. Sfârșitul de săptămână nici nu-mi dau seama când trece. Simt că nu mai am timp liber deloc! Bine că vine vacanța. Da' trece și aia de o să zic că n-a fost.
   Și am mai auzit că ziua nu mai are 24 de ore, cică are 16. Păi sincer, tind să cred că au dreptate că eu nici nu știu când a trecut 2010. Să nu mai spun că deja suntem în mai 2011. Imediat ne trezim că-i revelionul și intrăm în 2012. Și tot așa până se scurge viața noastră. Așadar, să profităm la maxim de timpul liber care îl avem ca să nu spunem peste câțiva ani că nu ne-am dat seama când am trecut prin viață!

„Trăiește viața în goana asta nebună, tece un an de zici că a trecut o lună!”

Unde e susținerea noastră?

   „Să susținem tinerii! Ei sunt viitorul României!” De câte ori nu am auzit aceste vorbe de la oamenii sus-puși în țara noastră? Doar vorbe în vânt...
   Acești oameni care au ajuns acolo sus prin votul nostru știu doar să promită, să mintă frumos, că... vorba aia „Minte-mă, dar minte-mă frumos!”. În loc să ajute tinerii ei testează pe noi, schimbând modul de susținere a examenelor de la an la an, burse... cât mai mici posibile, profesori puțini și cu un salariu care să nu le ajungă pentru nimic ca pe urmă să avem cââât mai multe greve.
   Nu vreau să credeți că fac politică... nu! Vreau doar să-mi exprim părerea în legătură cu ce se întâmplă în țara noastră. Pe an ce trece observ că degeaba facem o facultate, că oricum locuri de muncă nu sunt, din contră, sunt prea muți muncitori. Și vă întreb pe voi: unde credeți că vom ajunge?

Se poate și fără?

   Am întâlnit un sondaj care suna cam așa: „Viața ar fi mai tristă fără: a) iubire; b)culori; c) vise”. Păi într-o lume fără culori, făcând excepție de faptul că ar fi totul mult prea sumbru, probabil ne-am obișnui la un moment dat. Visele, ei bine, ne fac viața mai frumoasă, dar uneori rămân doar vise și viața si-ar putea urma cursul și fără ele. Dar fără iubire ... se poate oare? Eu nu cred. Păi nu datorită ei ne ajutăm, ne protejăm unii pe alții? Dacă nu am mai avea culori și vise, iubirea ar compensa lipsa lor. Fără iubire cel mai probabil am fi niște sălbatici, nu ne-ar mai păsa de cei din jurul nostru.
   Deci clar, eu aș spune „Viața ar fi mai tristă fără iubire”.

Copilărie ...

   Prima căzătură de pe bicicletă, de pe role. Serile în care ne adunam toți copiii din împrejurimi ca să jucăm „Țările”, „De-a v-ați ascunselea”, „Prinsa” și multe alte jocuri. Pauzele de la școala primară când ieșeam toți să jucăm „Țară, țară vrem ostași” sau doar să ne fugărim prin curtea școlii. Unde au rămas?
   Pe atunci nu știam ce înseamnă greul, nu ne păsa că mama nu are bani, nu știam ce-s alea rate la bancă . Pe atunci pentru noi viața era joacă, joacă și iar joacă, credeam că orice vis va deveni realitate. Cât de simple erau toate! Nu aveam griji sau nevoi de niciun fel.
   Mi-e dor de zilele când mă certa mama că stau prea mult la joaca și nu vin acasă să mănânc. Nu mai vreau să cresc! Dacă am pierdut zilele acelea, măcar acestea să dureze o veșnicie! Dar știu că nu e posibil, de aceea toți ar trebui să profităm cât încă mai suntem copii și să facem nebunii. Acum și nu peste câțiva ani când toți ne vor privi acuzator daca o să ne purtăm copilărește. Să profităm de anii care ne-au mai rămas, să iubim, să ne împrietenim și să ne amintim cu drag de copilărie

„Copilăria, singurul paradis pierdut!”